normal_despreolimpia1 micaÎmi place jurnalismul extraordinar de  mult  încă de pe vremea când redactam programele de la meciurile Petrolului, cu punct de pornire ani buni înainte de 1989. Erau pe-atunci vremuri în care, și să fi vrut, nu puteai scrie despre… adevăr. După ’89, s-a ajuns și la libertatea de a scrie tot ce vrei și ce crezi. Să poți pune întrebările pe care cei pentru care scriai nu le puteau pune. Să fii… purtătorul de cuvânt al lor. Dar și să-ți asumi, totodată, riscul de a primi reproșuri, de a fi hulit, ba chiar, uneori, și de a fi înjurat, în cazul articolelor critice la adresa cuiva. M-am obișnuit mai greu, e adevărat, cu așa ceva. Au trecut mulți ani până să ajung… imun. Acum, chiar că sunt!

Cu siguranță, nu m-am așteptat vreodată să fiu lăudat de către cei despre care scriam ceva, iar lor nu le convenea deloc asta. Totuși, mi-am dorit mereu să am un dialog cu subiecții, și după ce rândurile mele deveniseră publice. Nu doar o singură dată am și reușit, rezolvând astfel probleme spinoase. Fiecare, dacă se simte lezat în vreun fel, are tot dreptul la un dialog cu autorul textelor critice, ce-l privesc direct. Ca jurnalist, nu trebuie să te ferești niciodată de un astfel de dialog. Unul care lămurește adesea totul, o repet. Există, evident, și cazuri în care, orice ar fi, nu se acceptă nici măcar evidența. Există subiecți care fie se fac că – așa cum se zice – nici usturoi nu au mâncat, nici gura nu le miroase, fie chiar cred că nu au făcut nimic ce ar fi trebuit criticat. Sunt oameni și oameni… Îi prefer pe cei care mă abordează și-mi cer chiar socoteală, chiar, pentru ceea ce am scris, decât să mă sfideze, să mă evite, să pară că privesc prin sticlă atunci când se uită la mine, dacă ne întâlnim pe câte undeva.

Duminică seară, cu vreo oră înainte de meciul de handbal feminin dintre CSM Ploiești și Corona Brașov, în spatele sălii Olimpia, un personaj despre care nu prea mă ocupasem pe cât ar fi meritat a preferat să-mi arate cât este de supărat pe cele scrise ce mine despre… soția lui. O fi crezut că m-o pedepsi dând mâna cu toți din jurul meu, numai cu mine – ba. Nu m-am gândit atunci la educație, la cei șapte ani de acasă, pe care nu toți îi iau și, poate, nu e mereu numai vina lor. M-am gândit doar că mai există oameni care, așa cum scriam mai sus, refuză până și evidența. Adică, aș fi fost băiatul bun, dacă aș fi evitat să scriu despre o situație la care nu m-aș fi așteptat absolut deloc, privind amploarea și gravitatea ei, de la un club sportiv important din oraș, dar mă consideră acum băiatul rău pentru că am făcut-o. În loc să bage capul în pământ de rușine – sincer, după ce s-a întâmplat acolo, nici nu aș mai fi ieșit din casă, darămite să mă mai afișez, sfidător, în public! -, cel care nu era pauză la meciurile de baschet din EuroCup fără să fi venit să fumăm o țigară, și să mai comentăm de una-alta, se face acum că nu mă mai cunoaște. Aud că nu aș fi singurul, procedând la fel chiar și cu unul dintre șefii lui!!! Dar, nu numai. Oare, pe ce s-o baza? Hai, cu mine își permite, dar și cu un șef?!? Chiar că-i tare, ce mai!

În loc să se gândească, așa ar fi fost normal, că am tratat superficial – îmi fac mea culpa! – ideea de a se fi lăsat, pentru o vreme, viitorul fotbalului local, de la un club în ascensiune în ultima vreme, pe seama unui… fost instalator, apoi instructor sportiv și, finalmente, inspector – oare, cum poți avea această funcție și să te plimbi în trening prin sala Olimpia, cu aere de boss?!? -, personajul o face pe radicalul. O avea și polivalența asta limitele ei, eu așa crezând. Se pare că persoana cu pricina și-o fi închipuit că mi-a dat lovitura de grație, dacă mă tratează astfel. Ei bine, dacă tot mă percepe ca fiind… băiat rău, atunci, hai chiar să devin băiat rău! Și să întreb, de exemplu, ce calificare trebuia să aibă un antrenor de copii, de la fotbal. Sau dacă se ocupa de ei în timpul liber, după ce a activat conform fișei postului. Sau, nici nu a mai contat când? Să mai întreb, căci am dreptul, potrivit Legii nr. 544, dacă a primit bani și pentru meseria de bază, și pentru cea de tehnician la o grupă de copii. Să mă mai interesez după ce criteriu a fost angajat (și) ca antrenor: pe bază de competență sau, nu care cumva, pe bază de… rudenie? Și, colac peste pupăză, să pun și întrebarea-șoc: cine l-a transformat din instructor sportiv în inspector? În mandatul cărui director? Asta așa, repet, dacă tot e să fiu băiat rău. Încă nu sunt chiar așa, căci observați că nu am dat nume. Data viitoare însă, va fi și cu nume, și cu prenume, și cu multe alte detalii, îi promit. Dacă vrea să ne… jucăm, atunci chiar că o să ne jucăm! “Polivalentul” versus “Univalentul”, să zic așa… Ce “meci”!

Foto: www.csmploiesti.ro

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

3 răspunsuri la “Soarta ingrată a jurnaliștilor care scriu adevărul: sunt percepuți drept… băieți răi, de către fiștecine! Și pe la Ploiești”

  1. Baiat BUN si eu spune:

    Ne-am dat seama, domnule Trestioreanu, ca este vorba de domnul ce poarta nume de nonculoare.

Lasă un răspuns

Poţi folosi următoarele tag-uri: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>