Adi Dobre si feteleAm promis la începutul anului că voi scrie aici în fiecare zi. Ba, chiar de mai multe ori pe zi. Nu m-am ținut de cuvânt. Mai ales în ultima vreme, când o fac chiar o dată la 3-4 zile. Și, din nefericire, deși cam fără voia mea, așa va mai fi pentru o perioadă de timp. Nu are rost acum de explicații. Poate, altădată. Am citit astăzi scurtul editorial de pe www.tolo.ro al posesorului acestuia, jurnalistul Cătălin Tolontan, redactorul șef al unicului ziar central de sport rămas pe piața autohtonă, “Gazeta sporturilor”. Este despre un prieten comun, ploieșteanul Adi Dobre. Am mai scris pe blogul meu despre Adi, cum și când l-am cunoscut, adică pe vremea când făceam, de luni și până vineri, în fiecare săptămână, exceptând vacanțele, naveta la București, cu trenul, la ASE. El era student la Institutul de Agronomie și mai venea, uneori, cu gașca noastră, fiind fratele mai mic al lui Edi, un coleg de facultate care îmi era pe-atunci apropiat. L-am plăcut din prima pe Adi, chiar dacă nu aveam să știu pe atunci că-mi va fi coleg de breaslă, mai târziu. Nici nu mi-am dat seama că era pasionat, ca și mine, de jurnalism și de Petrolul.  Așa că, apariția lui în presă, deși îl cunoscusem personal, a fost o surpriză uriașă pentru mine. Băiat simpatic, cu o anume charismă, sociabil și insistent, Adi a urcat, pas cu pas, în lumea jurnaliștilor, neevitând însă și alte provocări, gen meseria de ofițer de presă, în perioada de pionierat a sa din România. Tip care șoca, a ales un club deloc simpatizat, Rocar București, pe vremea lui Gheorghe Florea, un personaj care a “ars” repede pe scena sportului rege de la noi. Adi Dobre a revenit, apoi, la marea dragoste, iar – deși a schimbat printul cu video, o fi trecut și pe la audio, nu mai țin minte – numele său l-am legat mereu de “Evenimentul zilei”. Adi nu este un jurnalistul vreunui stilul aparte, mai miră cu tentația lui de a schimba des locul, dar mai ales impresionează prin scrierile sale despre viață. Viața lui, de fapt. Rar mi s-a întâmplat să fiu atras așa de mult de povești despre viața cuiva, ca în cazul lui. Chiar dacă nu-i cunoșteam rudele, prietenii, evident pe unii dintre ei – da, am savurat fiecare text al lui de pe blog. Astfel am ajuns să-i știu pe toți, astfel am ajuns să-i trec cu vederea greșelile de corectură, “boala” mea, pentru că înțelegeam ce eforturi face să scrie acolo, după atâtea ore dedicate meseriei, sub presiunea trăirilor intense de dincolo de redacție. De teamă să nu pierd vreun post al lui, m-am abonat la newsletter, iar noaptea, oricât de târziu ar fi fost, când primeam pe mail atenționarea că a mai scris ceva, întrerupeam orice și-l citeam pe loc. Știu că întotdeauna are ceva de spus, ceva care mă va atrage cu siguranță. Poți trimite o sută de jurnaliști în Noua Zeelandă, de exemplu, din ce știu, el a făcut-o acolo pe propriile puteri, dar niciunul nu va scrie așa cum a făcut-o Adi, când a fost la Cupa Mondială de rugby! Nu-i place numai fotbalul, ci și acest sport, ca și boxul, ambele fiind ale bărbaților duri. El este unul dintre specialiștii media ai acestor discipline. Eu le simpatizez mai de la distanță, dar – când îl citesc pe el – are arta de a mi le apropia, de a nu mă plictisi, chiar și atunci când textele sunt lungi. A scris unele frumoase despre sport, dar cele mai frumoase rămân cele despre viață. Viața lui. Niciodată nu ne-am făcut confidențe despre viața noastră familială, ne și întâlnim rar, de fapt. Des, aș putea spune, de-abia de când am… cont pe Facebook. Nu l-am întrebat niciodată ce i se întâmplă, ce trăiește, nici măcar atunci când ne lăsa să înțelegem pe toți, prin scris, prin ceea ce trece. Are talentul de o face fără să ne invadeze, dar ne și obligă să suferim împreună cu el. Îl urmăresc când mai vine la etajul trei al arenei Ilie Oană, cu mândria vieții – gemenele sale. Arată a tată grijuliu, dar numai de la… distanță, nu-și sufocă fetele cu vreo atenție exagerată, le lasă libere, urmărindu-le însă, mereu, cu lacrimi în ochi, pe care încearcă să și le disimuleze, cât să nu-l observăm. Nonconformist cumva, e modelul de tată care aș fi vrut să fiu și eu, însă viața nu ni le dă chiar pe toate.

Într-o noapte, recent, am citit că se retrage din presa scrisă, căreia i-a dedicat cei mai mulți ani, că va reveni în cea video, la “Eurosport”. În mod normal, mai exact într-o țară normală, cu o media care pune accent exclusiv pe valoare, ar fi trebuit ca, după acel text, să se dea pe loc startul la lupta pentru a-l înregimenta pe Adi Dobre, în oricare instituție media centrală. Devenise “liber de contract”, deci nu numai o țintă cu ștaif, ci și una fără a necesita o mare investiție financiară pentru vreun amator de a-i exploata cunoștințele și harul special al lui. Trăim însă într-o țară în care, tot mai mult, doar nonvalorile pot avea speranța de a fi căutate! Cei care au ceva de spus într-adevăr, beneficiind și de mijloacele de a o face, dispar unul după altul. La ei nu se gândește nimeni, de patronate vorbesc, că ar putea fi valorificate… fără vreo primă de instalare, ci doar cu un salariu în care să se regăsească măcar 75% din valoarea reală a profesionistului. A face presă acum, chiar și în București, nu mai este niciun beneficiu. Dacă în provincie, ziariștii au devenit, de mai multă vreme, veritabile… femei de serviciu – nu e lipsă de respect pentru meseria lor! -, într-un domeniu în care se lucrează cu mintea, ci nu se dă cu mopul și se spală cu detergentul, respectul, din media centrală, pentru meseria aceasta, cea mai frumoasă din lume, după mine, a mai existat cât de cât. Pe zi ce trece, dispare însă și din capitala țării. Urmarea? Ne vom duce cu toții! Și nu încet-încet, ba, chiar, urgent. Adi scrie că nu avem un sindicat, că nu mai suntem solidari, că nu mai suntem prieteni, nu doar concurenți, așa cum eram cândva. Odată, da, eram prieteni, iar asta, culmea, într-o perioadă de “copilărie” a presei. Adică, în anii de imediat după ’89.  Cei mai buni jurnaliști din România, indiferent de specialitate, nu au fost cei cu facultate de profil. Cultura generală “de dinainte” i-a ajutat pe foarte mulți, dacă a mai existat și ceva talent asezonat, să-și schimbe formația inițială și să riște să se arunce într-un spațiu în care știai că intri, nu cum și când vei ieși. Pentru destulă vreme, au riscat mulți, apoi – nu din cauza lor – au revenit la ceea ce au învățat prin facultăți. La meseria de bază, mai precis. Chiar dacă nu mai erau atrași ca la început de ceea ce învățaseră, au trebuit s-o facă. Marasmul din presă și promiscuitatea tot mai accentuată de acolo i-a obligat la această retragere masivă. Avem acum ingineri, economiști, juriști, medici etc., dar am pierdut jurnaliști! Iar cei care au făcut facultatea de profil nu pot să le țină locul cu brio celor care s-au visat ceva, odată, și au ajuns altceva, dintr-0 pasiune nestăvilită! Lipsa banilor, scăderea respectului patronatului, obligarea la a (mai) face nu ce și-a propus fiecare, atunci când a riscat schimbarea, a condus la exod. Rezultatele acestuia se văd astăzi: nu mai sunt decât puține ziare. Noroc că există internet. Dacă, până în 2000  și puțin mai târziu, aș fi vrut să fac o selecție de noi jurnaliști, aș fi avut norocul ca, din vreo 30-40 prezentați, să aleg ușor 3-4 valori în devenire. Acum vin 3-4, din care alegi unul! Doar pentru că trebuie, nu că ar și merita! Nimeni nu mai riscă să-și schimbe formația. Se mai rotesc “cadrele”, dar cei rămași pe baricade sunt cam departe de ce a fost cândva. În prezent, ofertă bună o mai găsești pe… Facebook, acolo fiind mulți care ar fi mai jurnaliști decât cei care își spun, acum, așa! La o conferință de presă de altădată, cei de la prezidiu stăteau cu o oarecare teamă față de întrebările ce urmau să vină, simțeau o presiune, dar erau obligați să-i facă față. Și o făceau, adesea. Exista astfel un respect reciproc. Acum, totu-i pe fugă, vin antrenori cu ochii pe ceas, ofițeri de presă care se grăbesc să întrebe: “Mai sunt întrebări? Nu? Vă mulțumim, la revedere!”, rar mai apare și câte un conducător. O întâlnire cu jurnaliștii locali, de exemplu, se termină după cel mult 45 de minute. Duse sunt vremurile de pe la Ploiești, când un Marian Manea sau Eugeniu Goicea, oameni altfel foarte ocupați, și cu fotbalul, și cu propriile afaceri, nu ezitau să stea cu orele la șuete cu ziariștii. Era ca la un schimb de experiență, dacă pot spune așa. Era vremea când jurnaliști ca Adi Dobre se simțeau ca peștii în apă în această lume a contrelor, dar și – repet – a respectului reciproc.

Anunțul lui Adi că se retrage din presa scrisă a captat atenția. Poate mai mult decât textele lui. Astăzi, l-a comentat și Cătălin Tolontan, el trecând elegant peste remarca, puțin acidă a celui care a spus stop printului, cum că s-ar “băga în toate”. Un jurnalist care nu se bagă în toate nu ar mai exista. Când te pricepi la toate, te bagi, nu stai pe tușă! Măcar de ne-am băga toți la toate! Până atunci, citiți-l pe Adi Dobre, pe blogul lui, și ascultați-l comentând la “Eurosport”! Veți fi fi cuprinși mereu de nostalgia perioadei romantice a jurnalismului sportiv din România și veți regreta că aici, la noi, sunt zeci, poate chiar sute, de jurnaliști ca el, cu har, care au fost obligați să facă pasul în spate de către un patronat care a condus, cu bună știință, presa scrisă spre lada de gunoi!

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

2 răspunsuri la “Despre un alt prieten care renunță… Dar, de fapt, rămâne mereu viu, oriunde ar fi!”

  1. Adi Dobre spune:

    Multumesc, Dragos! Asta e insa viata. Poate tocmai de aceea e frumnoasa si trebuie traita cu demnitate, nu in genunchi.

    • Dragoş spune:

      @ Adi Dobre: dragul meu, sunt fericit ca te-am cunoscut intr-o zi! Intr-adevar, fericita zi! Ai ramas mereu acelasi copil bun. Ai ramas acelasi barbat care spui lucrurilor pe nume. Esti un tata minunat. Zici ce ai de zis cu mult curaj. Sincer, te invidiez. Eu inca nu pot sa fiu ca tine. Ma gandesc cu teama, inca, la reactiile negative. Parca as vrea sa pun un zid gros si inalt in fata lor. De aceea, ii voi admira tot timpul pe cei realmente curajosi. Iar tu esti unul dintre ei! Sa ramai intotdeauna asa!

Lasă un răspuns

Poţi folosi următoarele tag-uri: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>