de Dragoş, la 19 mai 2012

Am sperat ca Petrolul să se salveze de la retrogradare. S-a salvat! Am visat ca, şi sezonul acesta, după patru ani de dominaţie a provinciei în fotbalul la vârf din România, tot o echipă din afara capitalei ţării să se încoroneze campioană. Mi s-a împlinit şi acest vis. Că a fost CFR Cluj – cu atât mai bine, simpatizând-o încă din primul an al revenirii sale în primul eşalon, după o pauză lung-lungă. Am mai sperat şi că Asesoft va recuceri titlul naţional. E aproape de întrupare şi acest vis. Sunt convins. În fine, am mai sperat şi că echipa CS Blejoi Vispeşti, de care m-am ataşat vara trecută, graţie unor prieteni mai vechi sau mai noi din tabăra acesteia, va ajunge la baraj. Ei bine, tocmai acest vis nu a mai devenit realitate. Poate că am visat prea multe!

Astăzi, sâmbătă, 19 mai 2012, trupa lui Adrian Nistoroiu, Victor Roşca, Cristian Vlad, Bogdan Onuţ şi ceilalţi a cedat şi a doua manşă a derbiului cu Unirea Câmpina. Astfel, formaţia antrenată de Costin Plăvache – supervizat de către directorul tehnic Ion Cojocaru, adică doi foşti petrolişti, ca şi cei enumeraţi mai sus, cu excepţia finanţatorului Vispeştiului – nu mai poate pierde titlul de campioană a Prahovei, ecartul actual din ierarhia la zi, de şase puncte, fiind, de fapt, de… şapte, ca urmare a rezultatelor directe favorabile. Fapt care face imposibilă o viitoare tentativă a celor de la Blejoi de a mai depăşi-o pe Unirea.

Am plecat spre arena din comuna prahoveană, pe o adevărată revărsare diluviană, cu sentimentul că voi avea de consemnat doar… amânarea derbiului. Când colo, am aflat, la faţa locului, că se putea juca şi aşa. Mai precis, pe un teren cu băltoace (foto: Paul MÂINEA), care era clar că urma să afecteze exprimarea jucătorilor. Cum însă regulamentul prevede disputarea unei partide chiar şi în astfel de condiţii, atâta vreme cât un procent de 75% din teren îi permite balonului să sară, meciul a avut loc. Asta spre supărarea gazdelor, care şi-ar fi dorit o amânare de trei zile, până la data disputării semifinalei din faza judeţeană a Cupei României, cu aceeaşi Unirea Câmpina, de marţi, 22 mai 2012, de pe arena Prahova, din Ploieşti. Jocul de Cupă putea fi lesne decalat, amânarea fiind posibilă cel puţin din punct de vedere moral. Însă, a primat regulamentul, iar dacă arbitrul ploieştean Adrian Illyeş a decis că se poate juca, s-a şi jucat, repet. Cu asta am fost de acord, dar cu prestaţia dumnealui, de după primul fluier, nu mai sunt deloc!

Îl urmăresc de câteva meciuri pe dl Illyeş şi, de fiecare dată, mă dezamăgeşte. Nu am absolut nimic cu domnia sa, doar că nu ezit a-mi manifesta surprinderea cum poate fi considerat cel mai bun central prahovean al momentului. Chiar într-atât de jos să fi coborât nivelul arbitrajului local?! Nu cumva se răsuceşte în mormânt regretatul doctor Emil Vlaiculescu, cel care a dat numele comisiei judeţene de profil? Sunt convins totuşi că Adrian Illyeş va primi o notă mare din partea şefului său direct, Marian Deaconu, observator pentru arbitraj la derbi. În fond, arbitrii nu sunt decât prestatori de servicii, dacă sunt bine înţeles. Şi mă opresc aici, chiar fără a-l mai ruga pe cel considerat speranţa arbitrajului prahovean să revadă caseta unui meci în care a greşit destul, defavorizând pe rând ambele echipe. Scuza cu eroarea omenească şi neinfluenţarea rezultatului final nu ţine la infinit! Când nu iei măsuri imediate de întreurpere a meciului, la o cădere groaznică a lui Ionuţ Filip – cel mai bun jucător de pe teren, în opinia mea -, atunci când a şters cu genunchiul stâng bordura de beton şi “podul” de lemn de la vestiare spre teren, nu înseamnă doar că nu ai treabă cu arbitrajul, dar nici om nu te poţi numi! Observând, apoi, tăietura adâncă de pe genunchiul lui Filip mi-am pus mâinile la ochi! Reprimit pe teren, el şi-a pierdut pe parcurs bandajul, sângerând, şi a fost trimis, abia atunci, pentru a fi pansat aşa cum se cuvenea. Ulterior, la 0-1, acelaşi domn arbitru a ignorat – poate şi cu complicitatea asistentului de pe acea parte – un penalti clar pentru Vispeşti, la un henţ vizibil şi din cabina închisă destinată presei! Nu ştiu ce registru a interpretat dl Illyeş la Blejoi, dar a făcut-o fals! Că partitura o fi fost dirijată de cine ştie unde nu e deloc (încă) o scuză. Acum, din două una: ori chiar e slab, şi ar trebui să spună adio acestei activităţi, ori nu este – şi-atunci măcar sa înveţe cum se “cântă fals”!

Meciul dintre Vispeşti şi Unirea a fost unul încrâncenat, fotbaliştii ambelor echipe făcând eforturi imense pentru a practica un sport apropiat de cel denumit rege. A fost foarte greu, câtă vreme zonele semănând cu izlazurile inundate anulau orice demers pentru a construi ceva. Totuşi, pe acelaşi teren au jucat şi una, şi alta dintre formaţii. Cu amendamentul că Blejoiul trebuia să marcheze cel puţin două goluri şi să nu primească vreunul, pentru a fi pus în aplicare, la final, să zicem, un articol de regulament favorabil sieşi, iar Unirea Câmpina – să încerce să reziste, iar dacă ar fi reuşit, să şi marcheze o dată, rezolvând duelul.

Echipaţi în “Masita”, asemenea prim-divizionarelor Oţelul Galaţi şi Concordia Chiajna, ca şi – pentru o vreme – Chimia Brazi, fotbaliştii liderului au impresionat, cel puţin în primele 25 de minute ale întâlnirii, nu numai prin vestimentaţie, ci şi, mai ales, printr-o dăruire exemplară. Adaptaţi foarte bine condiţiilor precare ale gazonului, Alexandru Neagu şi coechipierii lui au demonstrat celor 400 de spectatori – bravo lor, pentru devotament şi încurajări, pe o vreme imposibilă! – că deţineau atuurile unei replice forte, pe terenul singurei contracandidate la locul I. Echipă mai combinativă şi mai experimentată, adeptă deci a unui gazon uscat, pe care să-şi dezvolte jocul, Vispeşti a părut copleşită mult prea mult de miza derbiului şi i-a permis astfel Unirii – din cauza unei abordări total neadecvate, dar şi neaşteptate – să stăpânească ostilităţile. Să le dea tonul. Fără să bage “autobaza” în careul mare, alternând defensiva aproape fără fisuri cu atacurile destul de periculoase, actuala echipă fanion a Câmpinei a meritat să conducă la pauză, cu 1-0, ca urmare a golului lui Liviu Cernea, din minutul 24. E drept, după o fază în care hazardul a avut rolul său clar. Dar şi acestal face parte din fotbal. Iar atunci a fost de partea autorului golului, cel care avea să fie al victoriei. În acest context, cum – nici în repriza secundă – Unirea nu s-a dat bătută, apreciez că e corect să-i dau Cezarului ce e al Cezarului şi să le urez mult succes câmpinenilor la baraj! Iar dacă acolo va fi OK, îi doresc să reziste, apoi, cu bine în viitoarea ediţie a campionatului Ligii a III-a. Câmpina merita din nou o echipă într-un eşalon divizionar! Iar asta nu numai judecând că Unirea şi-a adjudecat ambele manşe ale derbiului şi va trece prima linia de sosire, câştigând meciurile ce au contat cu adevărat. Tradiţia bogată o impunea! Aşa că, a ne mai uita în urmă cu furie, a le căuta câmpinenilor nod în papură, ar fi o mare greşeală. Promovarea s-a decis, până la urmă, pe gazon. Acolo unde şi trebuia. Că a fost un gazon cam plin cu apă, aşa a vrut… Dumnezeu, în ziua de 19 mai 2012! O felicit, repet, pe Unirea Câmpina, fiindcă o merită!

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

de Dragoş, la 18 mai 2012

Auzisem, dinainte de primul fluier al tânărului şi înzestratului arbitru clujean Horaţiu Feşnic, delegat la meciul dintre Pandurii Târgu Jiu şi Petrolul, de absenţele masive din lotul vizitatorilor. Mai întâi, mi-a părut rău, fiindcă visam ca echipa noastră de suflet să dovedească, şi acolo, tuturor iubitorilor de fotbal din România, că salvarea de la retrogradare nu a fost una cu noroc, ci bazată exclusiv pe valoarea jucătorilor. La finalul partidei, m-am gândit totuşi că lipsa multor titulari a fost… binevenită. S-a putut face astfel o comparaţie între trecut şi viitor. Exemplul, cel mai sugestiv, de la care voi pleca, este prestaţia căpitanului Daniel Opriţa. Fabulos în ultimele confruntări, realizator şi creator, Opriţa a fost aproape un anonim, ca şef al echipei din tur a Petrolului! Imaginea cu ratarea imensă a lui, din ultima secundă a întâlnirii, a demonstrat cu prisosinţă că – dacă nu se schimba ceva – astfel ar fi arătat, ca la Târgu Jiu, Petrolul mergând spre eşalonul secund. Poate că nici cu baremul făcut!

Se poate replica, de ce nu?, că în primul “11″ au fost şi jucători veniţi în iarnă ori pe parcursul returului. Ba, chiar şi doi aduşi la cererea antrenorului Gheorghe Mulţescu. Aşa este şi nu pot nega. Numai că, în afara lui Florin Maxim, Denis Sytnik, Valincius Povilas, Vincent Bikana şi Mhai Dina, toţi ceilalţi fuseseră găsiţi de către “Turc”, aici, atunci când a fost instalat. Au lipsit străinii Vasili Hamutovski, ţinut pe bancă pentru a nu lua un al patrulea cartonaş galben şi a lipsi de la sărbătoarea cu Sportul Studenţesc, de luni, 21 mai 2012 – uite că s-a putut decala şi finalul întrecerilor! -, Hamza Younes, accidentat, Patrick Osiako, suspendat pentru cumul de cartonaşe, Damien Boudjemaa, Sony Mustivar, Monsef Zerka şi Selim Ben Djemia.  Despre care, de ultimii patru scriu aici, pe www.gsp.ro s-a speculat, fără nicio replică, încă, pe siteul clubului găzarilor, că ar fi fost lăsaţi acasă din pricina unui conflict al lui Vivi Răchită, cel care i-a adus, cu Mulţescu. Echipa Petrolului a fost, deci, cu unele excepţii, cea din turul campionatului şi din prima parte a returului! Adică, NIMIC! Un ZERO!

Nu cunosc dedesubturile celor afirmate pe www.gsp.ro, dar am să încerc să le desluşesc în curând. Nu înţeleg însă, dacă o fi adevărat, de ce fotbalişti profesionişti – indiferent de cine i-a adus la Ploieşti şi pentru cine – ar fi scoşi din lot, chiar şi pentru un meci, care oricum nu mai avea vreo importanţă. Să aibă ei interese contrare lui Gigi Mulţescu? Să aibă ei animozităţi cu acesta? Obişnuit cu transparenţa sporadică, să zic aşa, a unui club care a promis că va fi ca o casă cu toate uşile deschise, neavând niciun secret faţă de suporteri, nu mă miră însă că nu s-a scos un cuvânt măcar, atât în privinţa absenţelor precizate mai sus, cât şi, mai ales, a speculaţiilor ivite. Că a existat un conflict – poate că mai există, chiar, cine ştie? – între Gigi Mulţescu şi Vivi Răchită am aflat deja. A confirmat-o, mai voalat, e drept, şi actualul tehnician, la emisiunea de luni, 14 mai 2012, a lui Dragoş Pătraru, “Presing”, de pe “Prahova TV”, acolo unde a fost prezent în studio. Ceea ce am reţinut, atunci, a fost că, la SC FC Petrolul, s-ar dori să se conducă totul după principiul “ori eu, ori X”! Ciudat management,  nu credeţi?

Câtă vreme anumite antipatii între cel înlocuit şi înlocuitorul său nu-i afectează direct decât pe împricinaţi, nu ar fi o mare problemă, dar când scandalul apasă asupra unui colectiv întreg nu mai este deloc de ignorat. Potrivit celor scrise pe siteul “Gazetei sporturilor”, Petrolul nu a putut avea o replică măcar decentă la Târgu Jiu tocmai pentru că acest conflict ar fi împiedicat alinierea, în Gorj, a unei echipe competitive, capabilă să se opună cu succes Pandurilor. Cu acel simulacru de prestaţie s-a făcut de râs. Şi asta ar trebui să ne doară pe toţi. Nu pentru că am fost readuşi pe pământ, cu viteza luminii, ci doar fiindcă am avut parte de un deja-vu al mandatului lui Răchită ca antrenor în Liga I. De care speram să fi scăpat definitiv. La acele imagini mă refer, ci nu la persoana managerului general. Asta deoarece nu pot să-l condamn pentru ceva de care nu cunosc că s-ar face vinovat. Însă, dacă aşa şi este, e foarte-foarte grav. Fiindcă a manipula jucătorii contra antrenorului – cu ajutorul impresarilor, probabil – înseamnă că ai fi un trădător!

Va veni meciul cu Sportul, apoi vacanţa. Poate şi bucuria – măruntă, cred eu – a depăşirii Astrei în clasamentul final. Dacă acesta ar fi scopul Petrolului, o miză mică, mai precis, viitorul ar arăta gri cenuşiu. Dar, bine că s-a mai văzut, încă o dată, că – fără un lot puternic – mai mult de la a doua jumătate a ierarhiei nu se va putea spera niciodată. Indiferent ce promite câte unul, căci nu-l doare gura s-o facă. Îmi doresc astfel ca “instantanee” precum cele de la Târgu Jiu să fi fost pentru ultima oară când le-am văzut. Altfel, am visat degeaba. Şi ar fi tare rău, pentru toţi petroliştii!

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

de Dragoş, la 17 mai 2012

Ştiu că marea majoritate a vizitatorilor acestui blog a aşteptat un post, aici, imediat după succesul la scor, 4-0, din meciul Petrolului cu Gaz Metan Mediaş. Sunt convins de aşa ceva, de altfel. Obligaţiile de colaborare cu siteul www.gazetaph.ro au avut, firesc, întâietate, cronica acelei partide fiind urcată acolo la câteva ore după fluierul de final al arbitrului Paul Unimătan. Chiar dacă nu am “spus” chiar totul în acea cronică, ceva m-a făcut să nu revin decât acum asupra momentului salvării, matematice, de la retrogradare, chiar cu două etape înainte de finalul campionatului. Fel de fel de informaţii – neoficiale, e drept – care mi-au parvenit de la o vreme au cam transformat sentimentul de bucurie într-unul de teamă pentru viitorul imediat. De fapt, cum rolul unui jurnalist este acela de a fi… câine de pază, pentru a împiedica să se întâmple ceva rău, sentimentul nu este deloc unul neobişnuit. Trecând repede peste faptul că o echipă e mare mai ales atunci când învinge la o diferenţă… mare, fără să joace strălucit, ceea ce s-a întâmplat la confruntarea de duminică, 13 mai 2012, îmi voi exterioriza, în rândurile de mai jos, ca să zic aşa, starea de spirit pe care o am de câtva timp.

Venirea la SC FC Petrolul, ca acţionar unic, a lui Florian Walter, încă finanţator al unei adversare din Liga a I a “lupilor”, Universitatea Cluj,  nu mai este deloc un secret. Chiar cei din anturajul dumnealui nu se mai feresc s-o recunoască. Deşi nu spun încă lucrurilor pe nume – legal nu aveau cum -, ei au lăsat să se înţeleagă măcar că divorţul ar fi iminent. De fapt, s-ar pronunţa peste mai puţin de o săptămână, în “spatele uşilor închise”, iar apoi ar fi dat şi publicităţii. Automat, am încercat să anticipez ce s-ar putea întâmpla de atunci încolo. Sigur nu voi putea fi sigur, evident, decât când vom afla cu cine vine – despre jucători vorbesc mai ales – Walter la Ploieşti, fiindcă, în privinţa staff-ului executiv, nu ar mai fi loc de întors. Domnia sa are trei colaboratori apropiaţi, la care, cert, nu va renunţa. Aşa că, toţi îl vor urma. Despre cine este vorba?

1. Felix Grigore. Cunoscut de pe vremea când era oficial al Unirii Urziceni, ca om de încredere al lui Dumitru Bucşaru, dl Grigore ar avea singura tangenţă cu Petrolul prin tizul său, Tavi Grigore, un simbol al clubului găzarilor pe care l-a avut drept antrenor, în două mandate, la ex-campioana naţională. E drept, în eşalonul secund şi, apoi, în perioada de după plecarea celor mai buni fotbalişti de acolo. Un cvasi-necunoscut în lumea sportului rege, intrând în lumina reflectoarelor timid, aflat mereu, atunci,  în umbra lui Meme Stoica, despre care am aflat mai târziu că nici nu-l înghiţea, fiind apreciat drept “sifonarul” patronului, Felix Grigore nu a ieşit în evidenţă prea mult nici la “U” Cluj. Decât – poate – prin declaraţiile recente, sfidând realitatea, ulterior derbiului întrerupt al oraşului de pe malurile Someşului. Trageţi, deci, dumneavoastră concluziile despre cine se spune că va tăia şi spânzura, pe “Ilie Oană”, în curând”!

2. Ilie Mălureanu. Despre cel denumit şi “Ilie Galerie” aş putea scrie doar atât: este finul preşedintelui Federaţiei Române de Fotbal, Mircea Sandu, şi – firesc – un apropiat al acestuia. A activat, din umbră, la Sportul Studenţesc, fosta grupare a Naşului, dar şi pe la alte cluburi, obscure însă, până a fost chemat de către Florian Walter să-i dea o mână de ajutor, la “U”. Ar mai fi ceva. Bătând de suta de kilograme şi ajungând, nu cu foarte multă vreme în urmă, ca tras prin inel, cu voia sau fără voia lui, asta fiind o chestiune ce nu interesează din punctul de vedere al Petrolului, dl Mălureanu va avea, probabil, o funcţie care, de obicei, nu… figurează în organigrama unui club. Prietenii ştiu de ce!

3. Ioan Mărginean. Cel poreclit “Limoniu” este şef al Centrului de Copii şi Juniori al Univesităţii Cluj. Recent, a fost “protagonist” al unei anchete de presă, în “Gazeta sporturilor”, a cărei concluzie nu cred că l-ar îndritui să se ocupe de acelaşi compartiment şi la SC FC Petrolul. L-am prins ca fotbalist, la Unirea Alba Iulia şi la alte formaţii, neputând spune că a fost unul slab. Ba din contră, îmi şi plăcea prin dăruire. Însă, după ce a pus ghetele în cui, a transferat în viitoarea sa activitate de om de fotbal, se zice, exclusiv agresivitatea de pe gazon. Tip conflictual, nefăcând economie de cuvinte triviale, mă îndoiesc că ar fi cel mai indicat să coordoneze viitorul Petrolului.

Acestor trei oficiali, care nu vor lipsi, cred eu, din colectivul executiv al SC FC Petrolul, li se vor adăuga şi alţii. Aud chiar că vor fi schimbări masive de “linii”. Dacă vor fi inspirate – nicio problemă; dacă nu, va fi însă ceva grav. De la “U”, se pare că vom moşteni şi destui fotbalişti, aflaţi în sfera de influenţă – că sub contract nu e permis, deşi tot cam asta este! – a domnului Walter. Se vorbeşte deja despre Mircea Bornescu, Marian Cristescu, Ovidiu Hoban şi, mai ales, Adrian Cristea, alias “Prinţul”. Cu siguranţă totuşi că vor mai fi şi alţii, pe care-i vom vedea la reunirea de după vacanţa de vară. Nu sunt jucători de care Petrolul nu ar avea nevoie, dar nici unii pentru a se bate cu ei la cupele europene. Aşa cum visăm deja, având şi argumente dacă privim în urmă măcar cu nouă etape! Pericolul este însă ca, având mai mulţi fotbalişti sub aripa lui, decât cei enumeraţi mai sus, dl Walter să nu fie obligat să-i aducă pe toţi, renunţând astfel – pentru transferul lor – chiar şi la unii dintre cei importanţi de acum, de la Petrolul, dar cu contracte semnate doar până la vară. Aici i-aş nominaliza pe Vasili Hamutovski, Selim Ben Djemia, Patrick Osiako sau Monsef Zerka. Nu ar fi deloc imposibil să se întâmple şi aşa ceva, din păcate. Dar şi total neproductiv, desigur.

Vedeţi, deci, ce mă macină într-atât, încât să nu fi dat frâu liber unei mari bucurii, imediat după salvarea prematură de la retrogradare a echipei mele de suflet! Dacă scriu acum de ce îmi este teamă, nu înseamnă decât că îmi pasă de ce se va întâmpla cu Petrolul, din vară încolo. Am avut parte de atâtea deziluzii, în pline campanii spre marea performanţă, încât suflu şi în iaurt. Dar vom vedea…

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Petrolul Ploieşti a avut, de-a lungul timpului, oameni de gol redutabili, dar, după Mircea Dridea, statistica – şi nu numai ea – îl aşează pe treapta secundă pe Nicolae Toporan. Fotbalistul care a început ca fundaş stânga şi a devenit atacant, după ce a înscris de două ori într-un meci, în urma unor cornere, pe vremea când juca la Celuloza Călăraşi, a costat 25.000 de lei şi 10 vagoane cu păcură, dar a meritat „efortul”. O spun cele 218 goluri marcate, în opt sezoane, adică o medie de peste 27 de reuşite, pe an, performanţă pe care e greu de crezut că o va mai atinge prea curând vreun atacant al „galben-albaştrilor”. Acum, la 62 de ani, se interesează de Petrolul doar atunci când nepoţii îi dau pace, între două pase schimbate în parcul din spatele blocului din”Nord”, în speranţa că vreunul dintre ei îi va călca, poate, pe urme.

- Suporterii mai vechi ai Petrolului sunt curioşi, probabil, să afle ce mai face Nicolae Toporan…
Nicolae Toporan: Păi, ce să facă? E un simplu pensionar care urmăreşte detaşat fenomenul fotbalistic şi îşi creşte nepoţii. N-am rămas în fotbal din două motive: nu m-am făcut antrenor, pentru că am simţit că nu am înclinaţii pentru aşa ceva şi am ales ca, după retragere, în 1985, să rămân angajat la Minerul Filipeştii de Pădure, în vederea stabilităţii şi a siguranţei unui venit cu care să-mi pot creşte cei doi copii. Apoi, după Revoluţie, am ajuns la unitatea militară de la Negoieşti, ca şef de depozit, unde am rămas până în anul 2000.
- Totuşi, la Negoieşti aţi fost şi antrenor.
N.T.: Da, pentru că aveam un comandant, pe Ion Nicolescu, căruia îi plăcea foarte mult fotbalul, îl jucase şi el, chiar la Petrolul, şi mi-a cerut să mă ocup de echipa unităţii. De altfel, în 1993, am şi promovat în Divizia C, pentru că am prins o generaţie foarte bună, cu Giani Gorga, cei doi fraţi Badiu, Manole, Păsărică sau Boca. Am evoluat doi ani în „C”, după care am retrogradat, iar echipa s-a şi desfiinţat, pentru că am avut neşansa să se termine un ciclu de un an de zile şi ar fi trebuit să luăm ce venea la încorporări. Numai că, atunci, începuseră să se facă primii paşi spre eliminarea stagiului militar obligatoriu. Astfel încât, nu am mai avut de unde să ne alcătuim lotul de jucători. Am rămas la Negoieşti până în 2000, pe 1 martie, atunci când s-au făcut restructurările. Puteam să mai stau, dar, prin grupele de muncă, mă încadram să-mi fie scăzuţi şase ani din vârsta de pensionare. Am preferat să iau ordonanţa şi, după încă doi ani şi jumătate, de şomaj şi ajutor de şomaj, am ieşit la pensie la 57 de ani.

N-a fost pe „Ilie Oană” de 25 de ani!

- Şi, practic, după desfiinţarea echipei din Negoieşti, n-aţi mai avut nicio tangenţă cu fotbalul, ci doar aşa, ca simplu spectator.
N.T.: Nici măcar ca spectator. Pe stadion n-am fost decât la câteva meciuri, dar nu la Petrolul. Pe „Ilie Oană” nu am mai fost din 1987!
- De ce?
N.T.: Din motive personale, dacă se poate spune aşa. M-am supărat foarte tare pe Florin Bercea şi pe oamenii lui. M-a deranjat modul în care, după Revoluţie, conducătorii de la Petrolul s-au comportat cu toţi foştii jucători ai clubului. Nu i-a mai interesat de cei care au apărat culorile galben-albastre.
- Practic, din 1987 şi până acum, nu aţi mai fost la niciun meci al Petrolului. Aţi stat doar la televizor.
N.T.: Da, la televizor, atât cât am putut vedea din ce s-a transmis. Nici nu mai cunosc jucătorii, nu mai sunt ploieşteni în echipă, în lot. E salată de boeuf, acum.
- Păi, aşa este acum fotbalul, cu mulţi străini…
N.T.: Nu le contest calităţile străinilor, dar, având o armată de antrenori de la copii şi juniori până la echipa mare, să nu scoţi tu, în 15 ani, nişte fotbalişti pe care să se bazeze echipa?
- Au mai fost un Onuţ, un Vlad, un Marinescu, chiar şi un Toporan…
N.T.: Au fost câţiva, care au „zburat” repede, pentru că, aici, nimeni nu şi-a dat interesul să-i ţină.
- Apropo, băiatul dumneavoastră, Ciprian Georgel Toporan, a jucat la Petrolul şi totuşi nu aţi mers la un meci al lui pe „Ilie Oană”?
N.T.: Am mers doar când a fost la Astra sau cum s-a numit după acea fuziune. Am fost la câteva meciuri, unul dintre ele fiind acel 4-2 cu Dinamo. Atunci era altă conjunctură, pentru că se uniseră cele două formaţii şi am crezut că vor cu adevărat să facă performanţă. M-a deranjat, într-un fel, că – în loc să avem două echipe în prima ligă – s-a vândut locul la Galaţi, iar Ioan Niculae, care e negustor şi ştia ce are de făcut, a luat jucătorii mai buni de la Petrolul. Până la urmă, am fost nemulţumit de modul în care aveau să se comporte cu fotbaliştii tineri preluaţi de la Petrolul, de care s-au dispensat imediat. N-au vrut să facă o echipă a Ploieştiului puternică! Nu mai spun că toţi jucătorii au fost puşi să semneze pe perioade nedeterminate, cu contracte adiţionale, ceea ce nu mi s-a părut normal. Aşa s-a distrus o generaţie întreagă!

A fost fundaş stânga, la începutul carierei

- Haideţi să trecem la poveştile mai plăcute! Cum şi când aţi ajuns la Petrolul?
N.T.: În 1975, pe 19 septembrie. Jucam la Azotul Slobozia, în Divizia B. Bine, eu nu sunt ialomiţean, sunt născut în Călăraşi. De altfel, eu acolo am început fotbalul, la  Dragalina. Nu aveam tradiţie în familie, dar mi-a plăcut foarte mult şi m-am dus singur la fotbal. Am început la noi, la Dragalina, repet, Partizanul se numea echipa. Apoi, m-am dus la Celuloza Călăraşi. Se juca pe vremea aceea cu junior şi aşa că m-au luat. Aveam 16 ani. Jucam fundaş stânga, chiar dacă sunt dreptaci. Întotdeauna am dat bine cu ambele picioare. Îmi plăcea foarte mult, pentru că îmi făceam mingea pe dreptul şi intram în centru, aveam spaţii mari să fac ce vreau. Se juca 1-4-2-4 şi mult mai lent decât acum, era respect total, nu vedeai unul să vină să-ţi rupă piciorul.
- Deci, la 16 ani jucaţi în B, ca fundaş stânga. Cum aţi ajuns vârf de atac?
N.T.: După un meci la Mediaş. Erau două serii în România, atunci, în Divizia B, se juca fotbal… Aşa. Şi am jucat la Mediaş, am „urcat” la două cornere şi am dat două goluri. I-am bătut cu 3-2, deşi aveau echipă bună de tot. Dar era la noi o extremă dreapta bună, unu’ Crap, care centra excelent, numai „covrig”, şi astfel le-am dat două goluri. După meciul acela, colegii mai bătrâni au zis: Băi, frate, ce-l ţinem noi p-ăsta fundaş, că la munca de jos ne pricepem şi noi. La următorul meci, antrenorul m-a băgat vârf şi am dat trei goluri.
- Şi cum aţi ajuns la Sportul?
N.T.: În scurt timp, fiind urmărit de cei de la revista „Fotbal”, care făceau remarcări la fiecare meci, am ajuns la Sportul Studenţesc, la tineret. În ultimul an de liceu, am jucat acolo, vreo 14 luni, dar, în loc să ajung la facultate, m-au luat în armată, la Slobozia. Cum am terminat pe 4 iunie şcoala, m-au „încălţat”. Singura unitate din Slobozia era de pompieri, iar în primele patru zile n-am dormit două ore: foc, foc, foc, foc! Şi am sărit gardul şi m-am dus la cei de la partid. Era unul, contabilul-şef. I-am zis: „Nea Niţule, cum îi spuneam noi, scoate-mă să joc fotbal, că mă ţin ăia numai cu furtunul în mână”! Mă ştia că se chinuise mulţi ani să mă ia de la Călăraşi. Şi m-a mutat la telefoane, atunci erau d-alea cu manivelă. Aveam şi avantaj că frate-miu era şef de masă la Direcţia de Poştă şi Telecomunicaţii. Şi am jucat la Slobozia, până în 1975, reuşind să şi promovăm în B.

La Petrolul, pentru 25.000 de lei şi 10 vagoane cu păcură

- Şase ani, deci, la Celuloza Slobozia…
N.T.: Da, cu o întrerupere de şapte luni, cât am jucat la Piteşti. La Slobozia eram în seria bucureşteană şi monitorizaţi de diverse echipe. În 1972, după armată, au venit Puiu Rapaport cu Halagian şi am semnat cu FC Argeş. Şase luni de zile, am jucat la tineret la Piteşti. De unde să ştiu eu că Coana Leana (n.r. – Elena Ceauşescu) era verişoară cu primul-secretar de la Slobozia? Şi au făcut ăia de la combinat grevă să fiu readus la echipă. Când a dat aia un telefon, s-a rezolvat totul, deşi la Piteşti era prim-secretar Ion „Teleagă” (n.r. – Ion Dincă). Şi m-am trezit cu Volga de la partid, la Piteşti, şi m-am întors la Slobozia. Am mai jucat un an acolo, iar în 1975 am semnat cu Petrolul. Jucasem două etape din tur, când au venit nea Mircea Dridea, cu nea „Mărgel” Trestioreanu şi cu nea Mişu Ionescu, la un meci amical, cu CSU Galaţi, care avea echipă bună, urmând să joace finala Cupei României, cu Steaua, în ’76. Atunci am pierdut 25.000 de lei, în două ore. Pentru că am semnat cu Petrolul şi, apoi, cei de la Galaţi mi-au spus despre oferta lor, care era mai bună cu 25.000 de lei.
- Iar clubul din Slobozia ce a primit?
N.T.: Nu mai ţin minte exact, dar parcă s-a dat o garnitură sau 10 vagoane de păcură, pentru că era o iarnă nenorocită. Era prim-ministru Manea Mănescu, ministrul economiei. Era din Băicoi… S-au înţeles la nivel înalt. Am venit în septembrie la Petrolul, iar de ziua mea, de Sfântul Nicolae, am şi jucat. Primul meci a fost cu FC Vaslui, 4-0. Eram în B. Le-am dat două eu, unul Pantea şi unul nu mai ţin minte cine. Dar, când am venit, era echipa alimentării. Mă speriasem. Cu Pisău, Eparu, Mănăstire, Bâtea, nu mai ştiu cine. Am venit în etapa a patra, după ce luaseră bătaie la Brăila, cu 4-0. În patru etape, luaseră un punct. De fapt, abia în ’76 s-a făcut echipă, când a venit nea Tinel Stănescu. S-a făcut pregătire bună… ne-a alergat în iarna aia, de la Ploieşti până la Moscova! Trei mii de kilometri am făcut în pregătire, de am vrut să mă las. Dar aveam echipă bună, cu Gigel Cosarek la mijloc, cu Simaciu, cu Butufei, veniseră şi Lucică Sotir, Gelu Dumitrescu… Pantea pe dreapta, Florian Dumitrescu pe stânga, eu – în faţă. Ce să ne facă? Neşansa a fost apoi că, în Divizia A, după şase luni, i-au luat şi pe Dumitrescu, şi pe Pantea. Unul era locotenent major de miliţie, iar celălalt – căpitan de armată, şi n-au vrut ăştia să-i dea post la Crângul lui Bot. Şi au plecat la Buzău, respectiv la juniori, la Steaua. A fost greu, deşi i-au adus pe Libiu, de la Câmpina, şi pe Nicolae Florian, de la Mija. Am picat, apoi iar am intrat. A fost bătaia cu Rapidul, pentru promovare.
- Aţi jucat la Petrolul până în 1983. Câte goluri aţi dat?
N.T.: 218 în total, doar în meciuri oficiale. Păi, dădeam câte trei, patru, cinci. Aveam echipă bună de tot. În ’76, când am intrat în A, am dat 50 de goluri în toate jocurile oficiale. Suceava era pe locul al treilea şi le-am dat 8-0 aici! 4-0 cu Brăila, 3-1 cu Rapid…
- În ce meci aţi dat cele mai multe goluri?
N.T.: Cu Focşaniul, am dat cinci. Dar a fost şi noroc atunci, că am avut „11 metri” şi Pantea m-a întrebat: „Niculae, trag eu?” Am zis să dea, că eu băgasem deja două goluri. A tras, a respins portarul şi eu am fost acolo: pac, 3-0! Am dat multe goluri şi cu fundul, şi cu mâna, cu toate părţile corpului! Multe, că eram acolo, portarul n-avea cum să scape!
- Ce jucător din ziua de azi vă seamănă, să zicem, ca stil şi oportunism?
N.T.: Cel care mi-a plăcut mie cel mai mult e Goga, de la Timişoara. Ştiu că el mai joacă şi în lateral, nu e vârf de careu, cum se zice, dar dă goluri. Bine, eu am apucat şi sistemul 1-4-2-4, dar şi 1-4-3-3, care a fost cel mai bun pentru mine, ca atacant. Că aveam extreme, aveam fundaşii care urcau şi centrau… Păi, i-o lua cineva lui Libiu? Ăştia din ziua de azi driblează unu’, apoi pică şi cer fault. Ah, tot ca mine e Inzaghi ăsta. Dar să ştiţi că, pentru a juca vârf de atac, trebuie să te naşti cu aşa ceva. Dacă nu ai fler şi nu simţi unde vine mingea, nu faci nimic! Apoi, contează şi cum te joacă mijlocaşii, pentru că poţi să fii vârful lui Dumnezeu, dacă n-ai mingi, nu faci nimic. Vorba lui nea Tinel (n.r. – Stănescu) şi nea Traian (n.r. – Ionescu): „Băi, la toţi vă spun ce aveţi de făcut, de la portar, până la vârful de atac. Lui n-am ce să-i zic decât s-o bage în poartă, că el nu mai depinde de indicaţiile mele. E fracţiune de secundă”.

Tare la „cap”, la 1.78 metri


- Cu capul aţi marcat cele mai multe goluri?

N.T.: Da, pentru că se schimbase sistemul, de la 1-4-2-4 la 1-4-3-3, şi era aglomeraţie mare. Practic, mijlocaşul din faţa stoperilor devenea fundaş şi se aglomera careul. Se juca mult pe margini, se ajungea la centrări şi, fiind multe picioare, nu mai mergea pe jos, trebuia jucat mai mult la cap. Şi aveam detentă, că altfel nu aveam nicio şansă la cei 1.78 metri ai mei. Aveam detentă, forţă în picioare. Apoi, nu conta pe ce picior îmi venea mingea, că dădeam la fel de bine cu amândouă.
- Dar cum era fotbalul de atunci?
N.T.: Nu erau blaturi, în primul rând. Singura chestie era că Steaua şi Dinamo luau tot ce era mai bun în ţară, dar, în rest, jucam „care pe care”. Şi nu se juca agresiv. Am avut o singură accidentare, când mi-am rupt ligamentele. Dar şi din prostia mea, să zic aşa, pentru că nu m-am ferit, când a ieşit portarul cu ambele picioare. Atât! Ce glezne, ce entorse? Ce, aveam feşe cum au ăştia acum? Când îi vezi cu leucoplaste, bandaje, zici că-s hocheişti! Nici cu apărătorile nu mă împăcam prea bine. Aveam d-alea de lemn, nu le suportam. Abia apoi au apărut cele cu burete. Noroc că nu erau obligatorii.
- Cu ce fundaşi aţi avut cele mai grele lupte?
N.T.: Au fost câţiva. Cei în faţa cărora n-am suflat au fost Sameş, Florin Marin, Păltinişanu şi Cornel Dinu. Erau şi mari, dar te şi simţeau pe unde o iei, repede. Doxari. Dar cel mai bun pe care l-am prins eu a fost Belodedici, la Steaua. Juca în faţa stoperilor atunci. Bun de tot, „desena” pe teren.
- Dar un portar pe care l-aţi „taxat” mereu?
N.T.: Am avut clienţi mulţi. Cel mai rău mă înjura Vasile Iordache, dar şi „Nebunul”, Coman, care era la Târgovişte, la Progresul. Şi, p-aici, pe Gogu Ionescu. Dar era altă atmosferă, glumeam între noi, eram altfel. Am fost atâţia ani şi căpitan de echipă, iar fiecare jucător avea damblaua lui. Ce, eu dacă mă duceam în cârciumă venea reporterul după mine?! Dacă nu dau randament, ia-te de mine! Şi eram uniţi, vorbeam între noi: „Haideţi, băieţi, că-s 20.000 de oameni pe stadion, să plece şi ei mulţumiţi de la meci, să mănânce un mic, să bea o bere, la hotelul Prahova, şi să se ducă la casele lor”!

Meniul sportivului, anii ’70: ciorbă, friptură şi baterie de vin

- Ce condiţii aveaţi?
N.T.: Păi, mergeam cu autobuzul şase ore până la Suceava, că rula doar cu 40 de kilometri, pe oră. Apoi, ce, erau condiţiile la hotel cum sunt acum? Sau îmi interzicea cineva să mănânc friptură de porc? Eu, dacă mâncam ce mănâncă ăştia de acum, nici nu ajungeam la poartă. Eu mă duceam la „Vatra”, băgam o ciorbă, o friptură de porc şi o sticlă de vin, apoi plecam acasă. În cantonamente aveam tot felul de ciorbe, iar friptura sau şniţelul nu lipsea. Venea şniţelul cât urechea de elefant şi simţeai că ai mâncat ceva. Ce apă plată? Direct de la chiuvetă! În schimb, ne dădeau glucoză praf, obligatoriu. Pusă numai în Borsec.
- Aţi avut vreo tangenţă cu echipele naţionale?
N.T.: Am fost convocat la echipa naţională “B”, cu Bulgaria, aici la Ploieşti. Atât, dar era şi concurenţă mare atunci. Să fiu cinstit, nu puteam să joc în locul lui Dumitrache, Dudu Georgescu sau Mureşan, de la Târgu Mureş.
- Cum era fotbalul de atunci?
N.T.: Era mai lent, dar mai plăcut, mai corect jucat. Nu te fura, nu erau aranjamente. Păi, acum, se ştiu rezultatele dinainte. Era mai lent, dar eu zic că şi din cauza mingilor, a ghetelor, a echipamentului în general.
- Chiar, aţi prins mingile cu şiret?
N.T.: Ah, cum să nu? Păi, eram după unele meciuri de ziceai că am făcut operaţie pe frunte. Dacă te lovea şiretul ăla pe frunte, rămânea imprimat. Acum, ăştia se plâng că nu e terenul udat! Jucam pe nişte coclauri de te luau durerile de cap. La Vaslui sau la Brăila, nici de mers nu era, d-apăi să mai joci şi fotbal. Trebuia să ai ghips la glezne. Dar erau şi terenuri bune. La Câmpina, la Mediaş, Tulcea, Olteniţa erau masă de biliard. Şi nu te înjura nimeni din tribună, că erau oameni civilizaţi, care ştiau fotbal. Mai ales la noi, la Ploieşti. Prinzând echipa mare a Petrolului, care a fost campioană, spectatorii aveau cultura unui joc de fotbal, miroseau anumite chestii. Oamenii îşi dădeau seama când se poate, când nu se poate…
- Aţi fost mulţumit că băiatul v-a călcat pe urme?
N.T.: Da, numai că, atunci când îi era lumea mai dragă, i-au tăiat craca. Ăsta este şi unul dintre motivele pentru care nu m-am mai dus la meciuri la Petrolul. Putea mai mult, dar să ştiţi că la fotbal trebuie să mai ai şi şansă, pentru că, dacă nimereşti într-o echipă să te lipeşti bine, să joci doi-trei ani la rând, e ceva.
- Dar pe vreunul dintre nepoţi îl vedeţi să vă calce pe urme?
N.T.: Da, pe băiatul lui George, Mario. Celălalt, al fetei, Dani, n-are nicio treabă. Dar pe Mario l-am citit, are înclinaţie. Deocamdată are şase ani, nu l-am dus la fotbal.
- Despre Petrolul de azi ce ziceţi?
N.T.: Am urmărit mai mult rezultatele şi rezumate, pe la televizor. V-am zis că nu mă duc la meciuri, deşi mi-ar făcea plăcere, că e stadion nou, ultramodern. Dar, să mă duc să-l văd pe ăla că sare în teren să-l bată pe un jucător? Despre echipă, ce să zic… Sper să nu retrogradeze. Deşi, sincer, eu n-am păţit niciodată în carieră să conduc cu două goluri, când mai sunt patru-cinci minute, şi să pierd meciul! Ah, să fim conduşi la pauză şi să răsturnăm scorul sau invers, am păţit, dar niciodată în ultimele cinci minute! Oricum, sper ca Petrolul să rămână în prima ligă!
Daniel COSAREK

N.B. Am preluat acest interviu, cu acceptul realizatorului său, nu pentru că Nicolae Toporan a amintit, la un moment dat, şi de iubitul şi regretatul meu tată, ci pentru că fostul golgheter al Petrolului a fost unul dintre idolii tinereţii mele. Un astfel de marcator înnăscut nu mai văzusem de la Mircea Dridea! M-am bucurat enorm că Dani Cosarek l-a readus în atenţia celor care l-am văzut jucând, dar în special că îi vor citi povestea, nespusă până acum, şi tinerii petrolişti. Cei care au un respect profund faţă de trecutul echipei noastre de suflet şi faţă de eroii săi de altădată. În fotografia făcută în urmă cu aproape o săptămână, Nicu Toporan ţine în mână fanionul primit cu prilejul înscrierii golului cu numărul 200 pentru Petrolul, pe 21 iunie 1981! Oare vom mai avea un aşa golgheter, cândva? Într-o altă poză, Toporan este în duel cu un fost petrolist, Dumitru Nicolae, pe care Steaua (CCA) ni l-a “luat cu japca”, tocmai când se remarcase pentru echipa găzarilor! Că în acest fel s-a procedat ani grei!

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Poate cu excepţia anilor în care s-a încoronat campioană şi a câtorva alte ediţii ale primului eşalon, Petrolul nu prea s-a putut lăuda, în istoria sa lungă, cu adjudecarea unor meciuri decisive disputate în deplasare. Iar asta mai ales când se lupta pentru a scăpa de la retrogradare. Îmi aduc aminte de episoade în care speram ca echipa de suflet să se poată autodepăşi pe terenuri străine şi să obţină astfel salvarea. N-au fost prea multe, lacrimile tristeţii luând locul, nu o dată, celor ale bucuriei.
Niciodată, pe cuvânt de onoare, nu am fost însă mai convins, precum săptămâna trecută, că favoriţii mei au puterea de a decide un derbi al retrogradării. Dincolo de monitorizarea atentă din retur a echipelor FCM Târgu Mureş şi Petrolul – pe care, fără falsă modestie, le ştiam perfect cum joacă -, am înţeles că victoria va fi cert de partea “lupilor”. Iar asta fiindcă aveau în spate susţinerea unor suporteri fără egal. Nu că altădată  nu ar fi avut-o, doar că fanii de acum ocupă… toate cele trei locuri de pe podiumul simpatizanţilor “all time”! Când simţi că te împinge un resort precum o catapultă, atunci înţelegi şi că nu poţi ţinti decât un singur obiectiv: succesul. Sigur, nu ar fi fost posibilă o victorie fără a avea parte de fotbalişti de valoare şi de un antrenor priceput. Dar asta ştiam că există la Petrolul!
La Târgu Mureş, într-o arenă micuţă de provincie, plină cu iubitori ai sportului rege care au regăsit, după ani mulţi şi grei, gustul meciurilor de primă divizie, echipa fanion a Ploieştiului şi a Prahovei a acţionat inteligent. A dovedit în iarbă care-i sunt argumentele forte pentru a decide un meci de “totul sau nimic”. O tactică de blocare a iureşului anticipat al adversarilor, iar apoi încercarea de a-i lovi letal, pentru că – se ştia şi asta – “rezervorul” se cam golea după 45 de minute, chiar şi în oraşul petrolului! Cheia jocului a stat în clasa arătată de fotbalişti care pot decide o partidă. Din fericire pentru Petrolul, există un Hamza, un Opriţa, un Mustivar, un Hamutovski, care şi-au asumat sarcina să rezolve ce nu ar fi putut restul coechipierilor, în absenţa lor. Se spune că ansamblul dă forţa. Aşa e, dar numai când ai la dispoziţie un lot perfect echilibrat. Deocamdată, nu e cazul. Vedetele decid. Clar, nu ar putea s-o facă chiar de unele singure, de netegăduit fiind, deci, şi contribuţia celorlaţi. Una peste alta, cu prim-solişti şi cu cei care cară pianul, Petrolul a rezolvat 99,99% ecuaţia salvării. De data aceasta, nota bene, în deplasare. Acolo unde a învins, ci nu s-a mulţumit cu o remiză!

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Doi ploieşteni au fost aleşi în grupul de voluntari UEFA pentru organizarea finalei Europa League 2012, de la Bucureşti. Unul dintre ei, Cosmin Minescu, a acordat un amplu interviu în exclusivitate pentru www.gazetaph.ro. Petrolist, evident, Cosmin a purtat cu el pe “Naţional Arena” fularul echipei sale favorite, pe care l-a fluturat la unul dintre evenimentele cel mai urmărite de pe continent!

Cum ţi-a venit ideea să fii voluntar la finala Europa League, de la Bucureşti?
Cosmin Minescu: Încă din momentul în care s-a făcut public că această finală va avea loc la Bucureşti, mi s-a “aprins un beculeţ”, cum s-ar spune. Nu sunt străin deloc de lumea fotbalului, atât autohton, cât şi internaţional, ştiţi si dumneavoastră despre aşa ceva. Deci, am urmărit cu atenţie desfăşurarea etapelor organizatorice, pentru a vedea cum pot ajunge să mă înscriu ca voluntar pentru acest eveniment. Mi-am dat seama că este o şansă enormă pentru mine, una care poate ţi se oferă doar o singură dată în viaţă. Şi, sub nicio formă. nu aveam de gând s-o ratez, chiar dacă ar fi trebuit să fac nişte sacrificii, atât in viaţa personală, cât şi în cea profesională.
În ce a constat demersul tău?
C.M.: În prima fază, am trimis CV-ul şi scrisoarea de intenţie Roxanei Cârnu, persoana desemnata de FRF pentru a organiza o primă selecţie a voluntarilor. Asta s-a intamplat prin ianuarie, anul acesta. La mijlocul lui februarie, am fost sunat şi invitat la un interviu, la “Naţional Arena”. Mă aşteptam să fiu intervievat tot de Roxana, dar surpriză, interlocutoarea mea a fost Ursula Imfeld, manager de proiect privind programul de voluntariat, din cadrul TEAM Elveţia. Pentru cei care nu cunosc, TEAM este una dintre cele mai mari agenţii europene de management şi marketing sportiv, partener al UEFA de 15 ani si organizator exclusiv al finalelor UEFA/EUROPA LEAGUE şi CHAMPIONS LEAGUE. Interviul a durat fix 10 minute, pentru că fiecare parte a ştiut ce vrea şi ce poate pune pe masă, ca să zic aşa. I-am făcut să râdă în hohote, la un moment dat, pe cei prezenţi. De ce? În sală, pe masă, erau nişte prăjituri, apă, cafea, suc… Partea de protocol, adică. Pe tăvile de carton scria: ANA PAN. I-am intrebat: “V-a rugat domnul Copos să contribuiţi şi voi la bugetul Rapidului?”. Nu au inţeles în prima fază, se uitau nedumeriţi la mine. După ce le-am explicat că furnizorul prăjiturilor este o firmă care aparţine finanţatorului din Giuleşti, nu se mai puteau opri din râs, dar mă şi rugau – mai în glumă, mai în serios – să nu mai zic la nimeni despre asta!
Ce ai simţit când ai fost anunţat oficial că eşti ales?
C.M: Nu vreau să fiu acuzat de lipă de modestie, dar… ştiam că voi fi ales, pentru că sunt sigur de capacităţile mele şi de potenţialul pe care îl am în acest domeniu de activitate. Ultimul telefon a venit prin martie, ca o confirmare, repet, a ceea ce stiam deja. Am fost foarte bucuros in ziua aceea, am dat de băut, cred, la toţi prietenii cu care m-am întâlnit atunci! Deja, începusem să număr zilele până când voi fi început munca propriu-zisă.
Lucrezi la o firmă străină, cu sediul în Ploieşti. Cum au primit colegii şi şeful alegerea ta ca voluntar la finală?
C.M.: Bineînţeles că s-au bucurat pentru mine, deoarece îi înnebunisem deja şi pe ei, la birou! Doar despre asta vorbeam! Firma la care sunt angajat face parte dintr-un grup polonez de traditie, cu management polonez. Aşa că Pawel, şeful meu de aici, din Ploieşti, a zis doar atât: “Vezi ce-mi aduci!”. El e destul de tânăr, are 35 de ani, şi a făcut parte din galeria lui Lech Poznan, pe timpul studenţiei. Ca suporter de fotbal si, mai ales, ca polonez, deci mândru că ţara lui va organiza curând Campionatul European de fotbal, împreună cu Ucraina, m-a încurajat şi mi-a semnat pe loc cererea de concediu!
Cum te-ai pregătit să faci faţă la acest eveniment deosebit, inedit pentru România?
C.M.: În primul rând, după cum am spus mai sus, mi-am luat liber de la serviciu, pentru că altfel nu se putea. M-am învoit şi de la unele meciuri la care eram delegat ca arbitru de volei. Un turneu final de juniori, de la Deva. Am găsit inţelegere peste tot, am fost chiar surprins că totul a mers perfect, în demersul meu de pregătire. În rest, am urmărit cu o mai mare atenţie partidele rămase de disputat până la finala de la Bucuresti. Mai precis, am avut ochi pentru detaliile de organizare. Asta cu scopul de a intra în joc, cum se spune în sport.
Cât timp a trebuit să stai în Bucureşti, pentru training şi desfăşurarea evenimentului?
C.M.: Exact 10 zile, din seara de 1 mai şi până dimineaţa de 11, la ora 3.00! La început a trebuit să fac naveta Bucuresti-Ploieşti şi retur. A fost destul de obositor, dar înduram totul cu drag, să spun aşa, pentru că îmi făcea plăcere activitatea respectivă. Au fost însă doar două zile. Apoi, Henrik – supervizorul meu german, de la TEAM – m-a anunţat că voi fi cazat, cu restul echipei organizatorice, la hotelul Radisson Blu, din Bucureşti. Evident, deoarece eram nevoit să fiu la stadion la opt dimineaţa si terminam, uneori, chiar şi pe la zece, noaptea.

Aliniat rigorii unui şef neamţ

Care a fost rolul tău, mai exact?
C.M.: Împreună cu Henrik, am fost gestionarii depozitului central de la stadion. Practic, toate materialele necesare organizării finalei au trecut prin mâna mea. Făceam note de recepţie, semnam CMR-uri (n.r. – documente de transport pentru TIR-uri), depozitam toate materialele, le grupam pe departamente şi le dam mai departe, fiecaruia în parte. De la agrafe de birou şi până la cele 85 de automobile Seat, puse la dispoziţie de către sponsorul spaniol. De toate eram direct responsabil, ca destinatar. Eram uimit să-mi văd numele pe cutiile venite de peste tot din lume. Scria: “În atentia domnilor Henrik Niebuhr/Cosmin Minescu”! De exemplu, maşinile au venit din Spania, mingile Adidas din Pakistan, echipamentul sportiv, tot Adidas, din Turcia, cadourile VIP, din Elveţia. Şi aşa mai departe. Cel mai interesant a fost la recepţia trofeului Europa League. A venit într-un camion blindat al BGS, de la aeroport, cu escorta din partea Poliţiei Române, cu mascaţi, cu tot tacâmul, într-un miez de noapte. Am semnat o grămadă de hârtii şi declaraţii, am fost testat cu alcooltestul, perchezitionat, tot, la sange, până să apuc să-l iau din camion si să-l pun, sub pază, în seif. Supervizorul meu, Henrik, era singurul care ştia combinatia acestuia, drept pentru care a avut bodyguard, zile şi nopţi în şir, până la sfârşitul evenimentului.
Au mai fost şi alţi ploieşteni aleşi? Câţi aţi fost cu toţii? Din ce oraşe?
C.M.: Da, m-am întâlnit cu un fost coleg de liceu, tot ploieştean, acum student la ANEFS, în Bucureşti. Deci, am fost doi din Ploieşti. Spre surprinderea mea, nu au fost voluntari numai din capitala ţării. Au venit din Hunedoara, Satu Mare, Timişoara, Cluj, Constanţa… Am fost 112 voluntari şi am acumulat, în total, aproximativ 3.000 de ore de muncă, pentru acest eveniment.
Ai întâmpinat ceva probleme la faţa locului?
C.M.: Absolut niciuna! Am întâlnit cea mai bună organizare a unui eveniment de când mă ştiu. Toata lumea ştia ce să facă, la ce oră, la ce minut, cu cine, unde, cât îi ia, ce face după aceea… Deh, elveţieni şi nemţi la un loc, ce poţi să spui?!
Ce v-a pus la dispoziţie UEFA?
C.M.: UEFA, în colaborare cu TEAM, s-a ocupat să nu ne lipsească nimic. Am avut două maşini la dispoziţie, din partea SEAT, strict pentru depozit. Apoi, cazarea la Radisson Blu, all-inclusive. La stadion, doua mese pe zi, în bufet suedez, apă şi băuturi răcoritoare pe tot timpul zilei, la discreţie. Am primit un echipament sportiv adidas complet, cu tricou, şort, trening, ceas – toate inscripţionate cu “UEL FINAL BUCHAREST 2012”. Mai mult, la petrecerea voluntarilor, de la sfârşit, ne-au fost dăruite câte o minge în miniatură, branduita “UEL”, iar, prin tragere la sorţi, pentru cei care ghiciseră scorul corect de la finală, şi o minge mare, oficială. Personal, am primit foarte multe cadouri, de la ceilalţi colegi ai mei, atât de la UEFA, cât şi de la TEAM. Le amintesc pe cel mai dragi, un portofel şi un stilou MontBlanc, de la însusi secretarul general al UEFA, scoţianul David Taylor!

Vedete ale Europei, la Bucureşti

Ai intrat în contact direct cu mari personalităţi ale fotbalului din Europa şi România?
C.M.: Evident, era inevitabil. Belodedici, Prodan, Stelea, Hagi, Duckadam, ca să menţionez câţiva români. Apoi, Stan Collymore, fost internaţional englez, de la Liverpool, Collina, Del Bosque… Plus, tot aparatul executiv al UEFA. Si, să nu uit, am dat mâna cu toţi jucătorii celor două echipe finaliste şi cu antrenorii acestora!
Cum te-ai simţit când aţi primit felicitări de la forul fotbalului european, fiind decretaţi cei mai buni voluntari din ultimii 10 ani, de la finalele Europa League?
C.M.: Pentru noi, a fost ceva fantastic. La petrecerea de final, David Taylor a ţinut să participe pentru câteva minute, să ne anunţe că, într-adevăr, am fost cei mai buni voluntari din ultimii 10 ani. Niciunul dintre noi nu a renuntat pe parcurs, aşa cum se întâmplase, ni s-a spus, la celelalte finale. 112 am pornit la drum şi tot 112 am şi terminat! A fost un moment emoţionant. Practic, o încununare a muncii noastre şi a eforturilor făcute, pentru că totul să iasă perfect.
Mai speri să fii ales şi la Supercupa Europei de peste trei ani, tot de pe “Naţional Arena”, care se preconizează a fi organizată tot la Bucureşti?
C.M.: Nu numai la Supercupă! Numele meu este acum în baza de date a UEFA şi TEAM, fiind şanse mari să particip şi la alte evenimente organizate de către ei, chiar in viitorul apropiat. Totul depinde de referatul făcut de supervizorul meu, în care descrie toată munca mea, ca voluntar. El este cel care mă recomandă şi pentru alte acţiuni de acest gen, chiar dacă nu au loc în România. Dar nu am emoţii în această privinţă!
Ce te-a impresionat cel mai mult în zilele în care ai fost prezent în capitala ţării noastre?
C.M.: Prietenia arătată de străini – atât de la UEFA, cât şi de la TEAM – faţă de noi, românii. Nu ne priveau deloc de sus, deşi poate că aveau dreptul. Au fost extraordinar de prietenosi, erau mereu cu zâmbetul pe buze, glumeam toţi, ne distram, ieşeam seara la tradiţionala bere, în centrul vechi, alături de spanioli. Ce m-a frapat a fost că “TE ROG” şi MULŢUMESC” erau rostite de ei într-un mod obsesiv, atunci când ne spuneau ce avem de făcut. Foarte politicoşi, s-au arătat interesaţi de istoria noastră, ca popor, i-am plimbat prin Bucureşti… Bineînţeles că am făcut schimb de adrese de e-mail şi numere de telefon. Aşa că vom ţine legătura, de acum înainte.
Ai putut urmări finala, la faţa locului. Cum ţi s-a părut? Ce jucători te-au impresionat?
C.M.: Da, am avut biletul de meci inclus. A fost la tribuna I, exact deasupra presei, pe linia de mijloc a terenului. Am stat pe primul rând de sus, de unde mi se oferea o privelişte fantastică. A fost fabulos să pot urmări un asemenea joc, pe viu, o experienţă de neuitat şi care mă va urmări mult timp, de aici înainte. Dintre jucători, am fost uimit de, cine altul?!, columbianul Radamel Falcao, în primul rând. Este un fotbalist complet, cu o tehnică impresionantă şi un fizic impunător. Un jucător adevărat care, fără dubiu, merită să evolueze la unul dintre cluburile-gigant ale Europei. Nu că nu i-ar fi bine la Atletico Madrid, dar cred că poate şi mai mult decât a arătat-o până acum. Iar un colectiv măreţ te face să ai realizări măreţe, la rândul tău, cred eu! Şi să câştigi Liga Europa, de două ori consecutiv, cu echipe diferite, prima oară cu FC Porto, başca, să ieşi golgheterul competiţiei de fiecare dată… e fantastic! Apoi, portarul belgian Thibaut Courtois, cel care la două zile după finala câştigată a împlinit 20 de ani. După fiecare gol, s-a dus la galeria lui Atletico şi – cu mâinile în aer, arătând semnul victoriei – sărbătorea reuşitele alături de fani! Nu multi fotbalisti sunt aşa de apropiaţi de ultrasii din peluză. Deci, a fost un gest pe care l-am apreciat. De la Athletic Bilbao am fost impresionat de Iker Muniain. A plâns în hohote, de la fluierul final şi până la vestiare, ca un copil… Bine, e de vârsta lui Curtois, dar mai mic cu şapte luni şi câteva zile!
Care a fost imaginea care te-a marcat cel mai mult? Cum ţi-a venit ideea să te fotografiezi, pe cel mai mare stadion din România, cu fularul echipei tale favorite, Petrolul Ploieşti?
C.M.: Două sunt aceste momente. Primul – când copiii de pe teren, îmbrăcaţi în alb, au desfăşurat bannerul cu “WELCOME TO BUCHAREST”. Pe loc, tot stadionul a început să aplaude frenetic, inclusiv cele doua peluze spaniole! M-am simţit foarte mândru, ca român, în acele clipe. Vă daţi seama de ce. Apoi, cel de-al doilea moment… După ce suporterii Craiovei au intrat pe teren, de la tribuna a doua s-a auzit prima oară: “MITICĂ LA PUŞCĂRIE!”. Aproape instantaneu, jumătate din stadion a percutat şi, spre surprinderea mea, nu puţini au fost spaniolii care s-au luat după noi şi strigau, la rândul lor! Nu mi-e ruşine să recunosc că am strigat până am răgusit, şi eu! Chiar dacă gestul poate părea deplasat unora, a fost o dovadă a faptului că fanii, suporterii, ultrasii, cum vreţi să le spuneţi, sunt parte activă a spectacolului fotbalistic, iar fără ei, fotbalul ar fi extraordinar de urât! Măsurile luate în ultimul timp împotriva noastră sunt de o nesimţire crasă, decise la nişte chefuri cu multa ceafă de porc şi şpriţuri, de nişte persoane hulpave, bolnave după putere si bani, care nu realizează că astfel conduc la gesturi extreme. Îmi cer scuze, m-a luat valul! Cât despre Petrolul, fularul galben-albastru a fost primul lucru pe care l-am pus în geantă, atunci când am plecat spre Bucureşti. Am vrut să duc numele de Petrolul şi “Lupii Galbeni” pe “Naţional Arena”; la o asemenea sărbătoare a fotbalului european, am dorit ca Petrolul Ploieşti să fie parte integrantă a show-ului grandios la care am asistat! Am stat alături de Bobby Durbac  şi a zâmbit când a văzut că scot fularul şi il învârt deasupra capului. Mă bucur că fotografia a ieşit perfect şi se vede că „LUPII GALBENI” au fost prezenţi acolo. La un spectacol măreţ – oaspeţi de seama, nu? În plus, mă bucur că pot să vă arăt şi poza făcută împreună cu… vărul lui Falcao, adică ruda celui mai bun jucător al finalei Europa League 2012 – Bucureşti, Naţional Arena!

„UEFA nu i-a uitat pe voluntarii români care au contribuit la buna organizare a finalei Europa League 2012 şi a le-a pregătit, la „Naţional Arena”, o petrecere specială. Prin vocea ambasadorului finalei, Miodrag Belodedici, forul fotbalistic european i-a declarat pe români cei mai buni voluntari care au participat la ultimele 10 finale Europa League. Oamenii nevăzuţi din spatele cortinei finalei au fost răsplătiţi cu diplome de merit, materiale promoţionale cu însemnele UEFA şi Europa League, plus diferite cadouri: ceasuri, mingi, tricouri, veste ale fotografilor. În plus şi cu posibilitatea de a se fotografia cu replica Europa League. Doi voluntari au câştigat la tombolă câte o minge originală şi câte un tricou de la Atletico Madrid şi Athletic Bilbao, cu semnăturile tuturor fotbaliştilor.
Voluntarii au avut parte şi de o altă surpriză emoţionantă, din partea UEFA: pe cubul electronic al stadionului a fost proiectat un montaj video şi peste 200 de instantanee surprinse în timpul activităţilor prestate de voluntari.”
(www.gsp.ro, 11 mai 2012)

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

de Dragoş, la 11 mai 2012

Am trăit la intensitate maximă meciul de “totul sau nimic” de la Târgu Mureş. Ştiam echipele, cunoşteam ce poate fiecare. Aşa că, nu concepeam să nu batem în Ardeal. Mă temeam doar de căderea fizică de după pauză, justificată în acest ritm nebun, a jucătorilor fără o pregătire de iarnă. Îmi închipui cum ar fi fost dacă ar existat! Oare, unde ne mai opream?

Gigi Mulţescu, nu spun vorbe mari, a făcut din – pardon! – rahat bici. Dar “rahatul” acela totuşi, ne-am dat seama după ce a venit, era unul fabulos, pentru care îi invidiem pe… turci. De acolo de unde este Yuksel Yesilova, preparatorul lui Mulţescu. De calitatea I! În Ardeal, antrenorul a făcut ce trebuia făcut: a comandat 15 minute de luptă ca la Posada, iar după aceea a dat liber la… bolovanii prăvăliţi asupra “duşmanului”. Doi şi-au atins ţinta, dar ce “bolovani”! La fel ca şi aceia care cad mereu prin Champions League sau Europa League! La primul, pe tricoul lui Younes părea că scrie… Falcao, iar la al doilea, pe al lui Mustivar era… Diego! Ştiu, visez frumos, poate că şi exagerez, dar lăsaţi-mă, vă rog, să o fac după succesul salvării! Nu-l credeţi pe Gigi Mulţescu că nu s-a terminat! Ba, s-a terminat, o recunoaşte, franc, şi Neluţu Sabău. Ardeleanul, tot ardelean!

E gata, numai că trebuie să menţinem strocul la acelaşi nivel, să demonstrăm că suntem echipă cu jucători adevăraţi, care nu se culcă pe o ureche. Că tot ceea ce s-a reuşit în mandatul lui Mulţescu a fost mai ales opera lor. Dacă numai Steaua, cu mult noroc, la final, ne-a bătut, restul echipelor plecând steagul sau abia scoţând un X, nu a fost minune, ci e chiar certitudine: LA PETROLUL, ACUM, AVEM ECHIPĂ! Dragă domnule Florian Walter, vă rugăm frumos să nu ne-o împrăştiaţi, la vară, în cele patru vânturi! Mai bine, faceţi ce mai trebuie şi, la anul, atacaţi obiective majore, nu vă mulţumiţi cu puţin! La Ploieşti, la Petrolul, să ştiţi, cei care se pleacă în faţa Stelei şi a patronului său, indiferent de interese, nu au viaţă lungă! Nu este o ameninţare, ci o realitate. Poate că nu aţi aflat încă! Preluaţi un lot de 14-15 fotbalişti buni, mai puteţi să puneţi câte plombe doriţi, dar nu ne distrugeţi visul nostru de acum! Dacă veţi proceda aşa, vă vom rămâne îndatoraţi pe veci!

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Miercuri, 9 mai 2012, am fost tare mândru că sunt român. Am uitat de luptele politice, de câinii vagabonzi, de drumurile cu gropi, de lipsa de înţelegere dintre semeni, de destule altele. Am fost mândru că am primit în capitala ţării peste 20.000 de cetăţeni ai unei ţări din vestul Europei şi le-am demonstrat, cu mici excepţii, ce înseamnă, de fapt, România şi românii. Nu suntem cine ştie ce neam de cuceritori, dar nici marginea Europei nu suntem! Nu numai când purtăm tricolorul suntem mândri că suntem români, ci şi când ne aliniem cu tot continentul, demonstrând ce putem!

Spaniolii, şi nu numai ei, au descoperit nu doar un stadion demn de acest mileniu, “Naţional Arena” (foto; www.libertatea.ro), ci şi Bucureştiul – cu bune şi mai puţin bune. Aşa cum este peste tot, de fapt. La rândul lor, oaspeţii noştri ne-au arătat ce înseamnă civilizaţie adevărată pe o arenă, când galerie face toată lumea, nu numai cei din peluze. Aşa ar trebui să fie pe orice stadion din ţara noastră: cu fulare, eşarfe şi tricouri în culorile echipei favorite, cu încurajări pline de frenezie, cu un show total, dar şi cu tristeţea reţinută şi lacrimi ascunse în pumni, la eşecuri, nu cu măscări ori contestări.

Băieţii care au intrat pe teren, de la Craiova, au ales o cale disperată de a anunţa Europei că, la ei acasă, nu au găsit o rezolvare la durerea lor – dezafilierea “Ştiinţei”. Nu ştiu dacă era momentul, dar poate că altul nu mai prindeau. Câtă vreme Michel Platini şi staff-ul său, veniţi din ţări democratice, unde a protesta fără violenţe este ceva obişnuit, au înţeles demersul oltenilor, nu văd de ce nu am rămâne în cărţile organizării, peste trei ani, şi a Supercupei Europei.

Mă bucur că am arătat lumii întregi de ce putem fi în stare, dar îmi doresc să ne-o dovedim şi nouă înşine, acasă, nu doar străinilor. Să facem totul ca la carte nu doar atnci când avem musafiri, ci şi când suntem doar noi singuri, acasă. Asta înseamnă civilizaţie. Una spre care tindem, cu paşi mărunţi, dar vreau să cred că şi apăsaţi. Bravo, Românie, felicitări români!

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

de Dragoş, la 7 mai 2012

Încă de la bun început, fac precizarea că rândurile care urmează nu vor constitui o cronică a derbiului local, dintre Petrolul şi Astra, pentru că am scris-o, amplu, duminică noapte spre luni, pentru www.gazetaph.ro, rugându-i astfel pe cei care doresc s-o citească să dea click pe adresa menţionată. Acum, aş vrea să mă leg doar de declaraţiile “trimisului special” al vizitatorilor, făcute la conferinţa de presă de după duel. Asta pentru că au fost unele peste care nu se poate trece chiar aşa de uşor.

Venit primul, Mihai Teja, aromân la origine, fost secund al lui Mircea Rednic şi la Dinamo şi ex-colaborator al lui lui Gică Hagi, la Steaua, a pornit cu stângul: succesul Petrolului s-ar fi datorat exclusiv arbitrajului şmecheresc (al lui Cristi Balaj, dacă nu ştie cineva), publicului şi a greşelilor astriştilor! Hopa, haideţi să analizăm! Mai înainte însă, voi trece repede peste amănuntul – devenit tot mai nesemnificativ, gramatica nefiind piesa de rezistenţă a oamenilor de fotbal – că Teja a scăpat, la un moment dat, un… “adversarul nu ne-a fost foarte superior”. Trec şi peste împingerea lui în faţă, tot mereu, la întâlnirile cu jurnaliştii – oare, de ce Rednic dă declaraţii sincron pentru televiziuni, dar ignoră conferinţele de presă, enervându-l astfel până şi pe fostul director al şcolii de antrenori, Mircea Rădulescu?! – şi ajung abia acum la subiect.

Primo“arbitraj şmecheresc”. Ce acuză “domnul” Mihai Teja, altfel un tip cu o oarecare charismă? Că anterior răsturnării scorului pe tabela de marcaj, centralul Balaj ar fi acordat o aruncare de la margine pentru Petrolul, deşi Astra ar fi trebuit să repună atunci balonul. Păi, chiar dacă aşa ar fi fost – sincer, nu am observat faza -, până ce a împins Hamza Younes mingea în poartă, pentru 2-1, s-au mai succedat destule momente ale jocului. Apoi, tot atunci,  a mai spus antrenorul secund al “dracilor”, Radek Oprsal ar fi fost faultat de Younes şi nu a mai putut astfel să-l oprească pe Damien Boudjemaa, autorul pasei de gol pentru tunisian. Eh, aici nu-i mai ţine “domnului” din cartierul de vest, cu flotant, desigur. Am revăzut, de câteva ori, chiar, rezumatul pus pe internet de “Digi 24″. Este cât se poate de limpede că duelul aerian dintre Oprsal şi Younes a fost regulamentar. Aşa cum a fost clar şi că – mai tehnic, mai tânăr, mai iute şi mai proaspăt – lui Boudjemaa i-a fost simplu să-l depăşească pe ceh şi să ofere assist-ul pentru coechipierul său nord-african. Deci, pică acuzaţia – evident nefondată – a lui Mihai Teja, cum că Astra ar fi fost dezavantajată. Nici măcar despre “contactele dintre jucători, judecate numai în favoarea Petrolului” nu ar trebui să discutăm prea mult, fiinedcă nu s-a întâmplat deloc aşa. În schimb, “domnul” Teja a omis să spună că, în minutul 18, astristul Valerică Găman – împiedicându-se – l-a călcat, imprudent, pe gleznă, la vreo 10 metri de poartă, reluările de la “gsptv”, foarte bune, demonstrând că arbitrul trebuia să pună mingea pe var atunci, pentru petrolişti! Asta a fost, de fapt, eroarea mare a lui Cristi Balaj, nu cele inventate de către Teja!

Secundo – “publicul”. Neavând ce face în faţa evidenţei, colaboratorul lui Rednic a recunoscut că publicul de pe “Ilie Oană” a avut o contribuţie importantă nu numai la crearea unei ambianţe fabuloase, ci şi la împingerea de la spate a echipei favorite – Petrolul. Când joci cu doar câteva sute de spectatori, plictisiţi şi indiferenţi faţă de formaţia din “9 Mai”, sigur că – nu s-o fi gândit la asta Mihai Teja?! – o arenă pulsând în continuu te poate apăsa, cât să-ţi mai pierzi capul, chiar şi dacă ai 1-0 şi nu joci deloc rău. Asta li s-a întâmplat, de fapt, “alb-negrilor”: fabuloşii suporteri ai “lupilor”, aproape 10.000, i-au copleşit cu totul! Dar nu era deloc ceva neaşteptat, câtă vreme Astra e tot o echipă din Ploieşti şi o ştie, ca şi orice persoană care locuieşte aici, că – în peluza dinspre maternitate – se află cea mai teribilă galerie din ţară. Iar când, cazul de faţă, are şi echipa pe care şi-a visat-o, e greu să bată cineva pe arena cu reflexii albăstrui, când e în stand-by. Tot stadionul, nu numai galeria, a vibrat la jocul lui Opriţa şi al coechipierilor săi, iar când toţii ploieştenii vor afla că, în oraşul lor, nu se merge la stadion doar când vin Steaua, Dinamo şi Rapid, atunci Petrolul va fi iar ce a fost odată şi, poate, şi mai şi! Numai să nu se facă greşeli majore de management la vară! Mă tem însă mai puţin de aşa ceva, câtă vreme avem cel mai grozav “câine păzitor”. Îl găsiţi mereu acolo, în stânga tribunei oficiale, la peluză, una care ar trebui să primească titulatura generică – afişată, mare, negru pe alb – de “CEA MAI FRUMOASĂ GALERIE DIN ROMÂNIA”!

Terzo – “greşelile noastre”. Paraşutat parcă acum în fotbal, Mihai Teja a vorbit despre erorile astriştilor, care au condus la un insucces. Când joacă singură, o echipă nu greşeşte, că nu are cum. Dacă are un adversar în faţă, pot exista două situaţii: să fie unul slab şi uşor astfel de depăşit, nemaicontând, deci, erorile neforţate proprii, ori – din contră – să fie unul bun, capabil să te oblige să greşeşti. Sigur că Astra a făcut greşeli, dar pe fondul presiunii echipei fanion a Ploieştiului şi a Prahovei, a clasei unor adversari, a voinţei, a ambiţiei tuturor petroliştilor, motivaţi la maximum de către suporterii lor. Era firesc să apară, prin urmare, aceste erori. Iar fotbalul greşeala aşteaptă. Nu a fost vina “albaştrilor” că “alb-negrii” au greşit. Asta nu înseamnă că, altfel, Astra le-ar fi fost “foarte superioară”! Auzindu-l pe “domnul” Teja, un frustrat fără rost, mi-am dat seama că, în sportul rege autohton, se preferă să se vorbească la alibi – pentru a auzi patronul ce trebuie să audă, nu ce a fost de fapt -, decât să se aibă coloană vertebrală şi fair play, recunoscându-se astfel realitatea. Mai exact, că la Petrolul se întruniseeră – de la jucători, antrenori, conducători şi până la suporteri – toate condiţiile necesare pentru adjudecarea derbiului local. Restul e poveste de adormit copiii. Povestea unui ranchiunos!

Foto: Ionuţ BORCAN

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

de Dragoş, la 6 mai 2012

Când Astra a promovat, prima oară, în Liga I – la a doua revenire urcându-se, şmechereşte, pe un cal alb strunit de… fanii Petrolului; mă rog, majoritatea dintre ei (vezi cea dintâi dispută, din turul Diviziei B, dintre FC Ploieşti şi trupa “lupilor”) -, îmi aduc aminte cum am comentat, pentru un post local de televiziune, împreună cu prietenul Dan Culicovschi, nu-l huliţi că este crainicul “Columbiei”, fiindcă e şi un mare fan al găzarilor!, primul derbi al municipiului, din A. Eram cocoţaţi pe acoperişul din bitum al “lojei” destinată presei şi ne bucuram că am ajuns să trăim un astfel de moment. Vechea arenă Ilie Oană era ocupată, evident, doar în porţiunile de tribună permise de către specialiştii în rezistenţa construcţiilor. Au fost la acel meci destui iubitori ai fotbalului din oraş, deşi sunt convins că nu toţi, stadionul dând “semne de oboseală”. Oaspeţii cartierului de est, sosiţi din partea opusă a Ploieştiului, au deschis scorul, au condus la pauză, ba chiar şi în mare parte din mitanul secund, cedându-le însă, pe final, petroliştilor, al căror gol victorios – dacă vă mai aduceţi aminte – a fost marcat de Bolmandâr. Au urmat şi alte derbiuri locale, până când istoria întâlnirilor dintre Petrolul şi Astra a “luat o pauză”, din motivele deja bine cunoscute. S-a reluat toamna trecută în două episoade, ambele disputate pe arena din “9 Mai”, la un interval foarte scurt de timp. Dacă, în Cupa României, patronul “alb-negrilor” şi-a adus angajaţi din toată ţara, pentru a le face faţă ultraşilor “galben-albaştrilor”, iniţiativa sui-generis dovedindu-se însă un fiasco, prin eliminarea gazdelor, prima manşă a derbiului din campionat s-a desfăşurat într-un cvasi-anonimat. Firesc, din cauza preţurilor aberante care au fost stabilite de către organizatori, din dorinţa de a-i ţine departe de stadionul de tablă pe “Lupii Galbeni”, nemaiputându-se nici strica şi o duminică a salariaţilor de la Interagro, “fanii” Astrei din Cupă!

Astăzi, tot într-o duminică şi tot în nocturnă, de la ora 20.00, dar pe o arenă demnă de secolul XXI, se va desfăşura returul derbiului local. Ca şi atunci, în tur, Astra nu are emoţii, dar Petrolul – da. Emoţii în privinţa clasamentului, desigur, că din punctul de vedere al efectivului nu ar mai exista. Poate doar din cel al refacerii de după seria infernală de partide oficiale, desfăşurate la foc continuu. Cu o zi în plus de odihnă faţă de “lupi”, rivalii concitadini au un mic avantaj. Nu este totuşi deloc sigur că se va putea regăsi şi pe gazon. Iar asta, sunt convins, deoarece dintre cele 15.500 de locuri ale noului “Ilie Oană”, care vor fi ocupate toate, vreau să cred, doar… 1% vor fi ale astriştilor. Ploieştiul e petrolist, şi nu de ieri, de azi! Petrolul are istorie, palmares, tradiţie. Chiar dacă acum se află în faţa unui final de întreceri de-a dreptul incendiar, Petrolul e susţinut (aproape) de un întreg municipiu, a cărui dragoste pentru “lupi” va dura cât vor exista culorile galben-albastre. În frenezia fanilor săi, în dorinţa lor de a-i emula va sta cheia derbiului, unul pe care băieţii lui Gigi Mulţescu trebuie să-l câştige neapărat pentru a mai putea spera la salvare. Este o condiţie sine qua non în vederea continuării pasului apăsat pus deja pe un drum ce se anunţă presărat cu idealuri măreţe de viitor. Jucătorii care vor fi echipaţi în albastrul cu noroc, cum ar spune Vivi Răchită, sunt obosiţi. O ştim cu toţii. Cu atât mai mult au nevoie de cei care trăiesc numai pentru ei de a-i purta pe aripile speranţei reînnodării victoriilor! Hai Petrolul!

O altă dorinţă a mea, în afara mult aşteptatei victorii a “lupilor”, ar fi un comportament plin de fair play al petroliştilor faţa de echipa adversă şi faţă de susţinătorii acesteia – atâţia câţi or fi ei. Să arătăm din nou ţării întregi că avem cei mai grozavi suporteri din toată România, iubitori exclusiv ai formaţiei favorite, ci nu revanşarzi de dragul unei… revanşe, una care nu trebuie să vină decât pe gazon! Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,